În anul 2008, domna Maria povesteste de acele zile de parca s-ar fi petrecut ieri. Se uita pe geamul din care cândva se uita cu teama si nestiinta la ceea ce era afara: „În timp ce stateam la poarta, auzeam simulacre de la unitate. Nu de putine ori, au venit zilele acelea, soldati de la unitate sa controleze podurile din zona ca sa se asigure ca nu sunt teroristi. Si ne certau sa nu mai stam la povesti si sa intram în case”. Azi, Mariei, nu-i vine greu sa vorbeasca despre gloantele din podul casei ei. Dar i se pare ciudat ca, doar dupa aproape 20 de ani de la revolutie, cineva se intereseaza de soarta familiei care a trait drama zgomotelor asurzitoare a gloantelor trase în propria casa: „Tremuram de frica; vroiam sa scapam cât mai repede. Credeam ca daca suntem civili si aproape de unitatea militara vom scapa. Dar nu a fost asa”. Într-adevar nu a fost asa, întrucât, casa ei, din nefericire, a fost singura ocupata si ciuruita de gloante dupa uciderea sotilor Ceausescu: „Mi-au spus vecinii ca s-au ridicat toti porumbeii din pod si ca trebuie sa fie cineva pe acolo. Eu habar nu aveam de nimic, dar mi-am dat seama ca este vreun om în pod, pentru ca mi se stricase yala dintr-o data, si am banuit ca am musafiri”. Pe 26 decembire 1989, tineri îmbracati în camuflaj i-au ocupat casa. Nici pâna azi nu stie daca acei tineri erau chiar soldati de la garnizoana de peste drum sau erau oameni din trupele de comando, asa numitii „teroristi”: „Erau niste tineri care m-au obligat sa ies din propria casa, ca sa nu mor. Mi-au spus ca se va trage. Dar nu stiam cine în cine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu