Vechea Putere in Stat


Pentru aceasta parte a mass-media, iInformatia pe orice suport ar fi, prin folosirea ei de regula, intr-un anume sens, denunta o strategie complexa care intruneste acelasi numitor comun: este pusa in slujba imparatului minciunilor pe fata sau acoperite, violentelor trivalente corporale, psihice sau verbale, depravarii morale si sexuale, invrajbirii, crearii fricii si spaimelor de tot felul si mentinerii constante a unui climat subcultural. Iata ca de cele mai multe ori informatia pe posturi cu audienta maxima, sau in presa de baza, nu mai are din pacate, doar "nevinovatia" dorintei furtisagurilor politice prin compromiterea adversarilor lor cu mijloace murdare, de care pana la urma te-apuca si rasul, ci uneori, capata tot mai mult prezumtia de vinovatie a unor posibile atentate in masa: la libertatea deciziei si integritatii morale, psihice si s-a vazut deja, chiar trupesti a omului. Adica a omului in întregul său. E prea mult spus? Nu cred! Manipularea verbala si scrisa, frazele partinice, fara echidistanta, pledoariile pro-domo, luptele acerbe, persuasive, sustinute zilnic, pentru o anumita pozitie a opinie publicei, colportate cu buna stiinta, frazele extrase din context si prezentate singular, interpretate intr-un anume sens, filmele in marea lor majoritate facand apologia violentei si crimelor, cinismului si libertatilor sexuale neinfranate, reclamele indecente sau subliminale, imaginile trunchiate si mesajele subliminale de cele mai variate forme, iar aici as putea da un exemplu celebru prin repetitie dar nu o fac... 

Clasa politica Veche


E-adevarat, pe-atunci "prostia" nu valora cateva zeci de mii de euro si chiar suta de mii, daca nu si mai mult, fiindca televiziunile nu erau inca poprite integral de interesele capitalurilor titulare, capitalurile poate inca nu erau bine inregimentate politic, sau daca erau nu existau divergente atat de mari intre ele si interesul public, cel putin nu atat de vizibil, iar asta, fiindca resursele indigene, economico–industriale si cele strategice nu fusesera inca terminate (vandute, pe nimic si mare parte desfiintate si transformate in spatii de inchiriat, aproape mai nimic rentabilizat), politica nu era inca inseuata la caii de rasa straina care conteaza, impura sau pura nu mai conteaza ca interesul i-a asimilat, iar caii care conteaza nu-si cunosteau inca bine vizitiul fiindca umbla mascat si-nca mai umbla, dar foarte putin. Cum spuneam, lucrurile nu "se asezasera" inca, nu functiona atat de pe fata principul de care am mai amintit "qui prodest" in privinta stirilor si a informatiilor cu "greutate"generala. Acum insa, nu prea mai gasesti in interfata directa cu publicul mare, decat "selectiuni" de jurnalisti, de redactori, de reporteri fazi si prelucrati, de ziare si de emisiuni aservite: banului si influentei politice aferente posturilor...

Pana la a abdica de la propriile principii, de cele mai multe ori aservite unui interes ocult (in sens de necunoscut) cu stiinta sau din nestiinta (desi acest segment ar fi trebuit sa cunoasca realitatile mai bine decat oricare altul). In timp ce "soldatii" mass-mediei daruiti trup si suflet aflarii cu acuratete a samburelui nascator sunt trimisi "pe front" sau in penultimile linii ale iesirii la rampa atat la ziare cat si in televiziuni si radio, cu "ranitele" in spate si solda minima de "apa", cei mai "nervosi" insa, dar goi pe dinauntru si deci far constiinta profesionala, de-aceea periculosi, compromitandu-se ca profesionisti devin dependenti de posturile avute, si respectiv, politic, ajungand sa trambiteze in prim-planuri "un crez" profesional manufacturist, asmutindu-si uneori pornirile cele mai joase, spre a se automotiva, in aplicarea cat mai bine cu putinta, a politicii "firmei", a ziarului sau emisiunii pe care il/o deservesc, uitand ca ceea ce primesc in schimb ca plata, poate avea valoarea celor 30 de arginti: stirea devenita marfa in sine, iar ochii creduli ai omului de care se profita, atributul circumstantial al ei. Uitand ca si cand n-ar fi existat vreodata, pentru cine si pentru ce exista aceste profesii si pe cine ar trebui de fapt sa reprezinte si sa serveasca, uitand ca ei pot deveni jucatori la ruleta masluita a istoriei trecutului sau viitorului.

Trecutul Sibiului în Gloante si Ghiulele 4


Aceast ultim fragment de mai jos este concluzia doamnei despre tot ceea ce s-a întâmplat atunci. Si regreta ca oamenii au vazut în revolutie tot o cale de câstig si de compatimire. De aceea, ea a stat retrasa si nu a facut plângere nicaieri pentru distrugerea casei; ea este fericita ca s-a schimbat sistemul si pentru ca a supravietuit ploii de gloante care s-a abatut din nefericire, pe casa ei. Ghiulele din Bastionul Soldisch. Scurt istoric Pe Strada Bastionului, în vechiul bastion Soldisch, nu mai mult de cinci ghiulele, cel mai sigur din secolul al XVII-lea, înca stau si se odihnesc în ziduri. Atestat de istorici (Nicolae Lupu si Emil Sigerius), bastionul Soldisch este ridicat între 1622-1627 ca fortificatie de aparare a orasului de sus. Cronologic, este ultimul dintre bastioanele orasului. În partea superioara, bastionul avea un brâu pronuntat care avea rolul de a împiedica sprijinirea scarilor de asalt. Potrivit istoricilor amintiti mai sus, Sibiul a fost sprijinit în acea vreme de catre regii unguri si principii Transilvaniei în opera de consolidare a fortificatiilor, deoarece pericolul turcesc ameninta din ce în ce mai mult. Culmea face ca, acest bastion sa treaca intact în luptele cu turcii, din secolul al XVII- lea, dar sa fie asediat de ungurul Rakoczy în anul 1660. Atunci, bastionul Soldisch, ca si alte zone ale orasului a fost bombardat cu ghiulele incandescente. Doar aici, ghiulelele si urmele lor mai pot fi vazute dupa patru secole în Sibiu.

Trecutul Sibiului în Gloante si Ghiulele 3


Începusera sa se auda focuri de arma. Deodata s-a auzit un elicopter din care se tragea în gradina. Câinele meu se agita pe la geamuri. Noua ne era frica sa nu moara câinele, nu ne gândeam la noi. În câteva momente m-am hotarât sa fug cu cei doi copii în pivnita centralei termice din apropiere”. 2 zile a stat acolo închisa doamna Maria. A dormit pe jos si a mâncat din mila vecinilor. Dupa ce s-a ascuns ea, alte patru familii din apropierea casei Mariei s-au ascuns în acea pivnita: „Veneau si-mi spuneau ca se trage din casa mea. Când s-a întors, pe 28 decembrie, a gasit bucataria plina de cioburi de la vase, iar pungile de zahar si faina împrastiate pe peste tot. Iar în pod, erau nu mai putin de 200 de gloante la vedere, care ieseau din tencuiala, astepând sa fie strânse. Maria le-a pus într-o punga pe câteva cu mare strângere de inima. Unul din aceste gloante o putea ucide. Casa ciuruita la revolutie este din 1926 si este a doamnei B. din anii ’40, luata de la statul român prin legea 112. Dupa revolutie, dupa ce au aparut si alti proprietari, casa nu a mai fost renovata în niciun fel. Explicatia doamnei Maria, este una socanta: „Nu vrem sa schimbam nimic, pentru ca sa nu uite lumea de revolutie”, spune dânsa, frecându-si mâinile alert. „Doar dupa 1990, am primit câteva tigle de la guvernul lui Iliescu, dar din pacate, a doua zi mi-au fost furate si nu am putut sa ma bucur de ele. În rest, nimeni, nimic, niciodata”. În anul 1992, noul ei vecin a adunat din pod toate gloantele si le-a dus la Bucuresti la o comisie de analiza: „Nu m-au interesat atunci gloantele, dar acum stiu ca ar fi valorat ceva acum si pentru mine daca le-as fi pastrat asupra mea”, spune cu tristete sibianca. „Consider ca toti am vrut-o (revolutia). Si nu gasesc prin asta o cale prin care unii sa se considere martiri fata de ceilalti”.

Trecutul Sibiului în Gloante si Ghiulele 2


În anul 2008, domna Maria povesteste de acele zile de parca s-ar fi petrecut ieri. Se uita pe geamul din care cândva se uita cu teama si nestiinta la ceea ce era afara: „În timp ce stateam la poarta, auzeam simulacre de la unitate. Nu de putine ori, au venit zilele acelea, soldati de la unitate sa controleze podurile din zona ca sa se asigure ca nu sunt teroristi. Si ne certau sa nu mai stam la povesti si sa intram în case”. Azi, Mariei, nu-i vine greu sa vorbeasca despre gloantele din podul casei ei. Dar i se pare ciudat ca, doar dupa aproape 20 de ani de la revolutie, cineva se intereseaza de soarta familiei care a trait drama zgomotelor asurzitoare a gloantelor trase în propria casa: „Tremuram de frica; vroiam sa scapam cât mai repede. Credeam ca daca suntem civili si aproape de unitatea militara vom scapa. Dar nu a fost asa”. Într-adevar nu a fost asa, întrucât, casa ei, din nefericire, a fost singura ocupata si ciuruita de gloante dupa uciderea sotilor Ceausescu: „Mi-au spus vecinii ca s-au ridicat toti porumbeii din pod si ca trebuie sa fie cineva pe acolo. Eu habar nu aveam de nimic, dar mi-am dat seama ca este vreun om în pod, pentru ca mi se stricase yala dintr-o data, si am banuit ca am musafiri”. Pe 26 decembire 1989, tineri îmbracati în camuflaj i-au ocupat casa. Nici pâna azi nu stie daca acei tineri erau chiar soldati de la garnizoana de peste drum sau erau oameni din trupele de comando, asa numitii „teroristi”: „Erau niste tineri care m-au obligat sa ies din propria casa, ca sa nu mor. Mi-au spus ca se va trage. Dar nu stiam cine în cine.

Trecutul Sibiului în Gloante si Ghiulele 1


Trecutul orasului Sibiu staruieste si azi în impozantele ziduri de aparare, în turnuri cu acoperisuri înalte, în arhive si biblioteci sau în traditia localnicilor. Chiar si unele cladiri si locuri înca mai pastreaza urme ale unor momente cheie din istoria orasului. Iata asadar doua locuri din Sibiu oras în care trecutul burgului de pe râul Sibiu se poate învata mai bine ca din manualele de istorie. Este cazul casei de pe Calea Poplacii, care a fost ciuruita de gloante în 1989 si bastionul Soldisch, din apropiera Strazii Alba Iulia, bastion care, din anul 1660 pâna în ziua de astazi are pastrate în zidurlile lui ghiulele de tun. „Nu vrem sa schimbam nimic, pentru ca sa nu uite lumea de revolutie”. Pe Calea Poplacii, la primele numere, aproape de spitalul de Fizioterapie, o casa vernil îti atrage atentia si te lasa cu gura cascata. Si aceasta, nu pentru ca prin curte misuna noua pisici de toate culorile si se joaca prin florile din gradina, ci pentru ca, pe fatada casei, în zona acoperisului, zeci de gauri simetrice soptesc ceva trecatorilor. Soptesc faptul ca ele sunt o parte din istoria recenta a orasului Sibiu. Ele sunt marturia vie, palpabila a Revolutiei petrecute în anul 1989. Acele gauri de gloante, vorbesc si azi de haosul, spaima, violenta, atentatele si erorile acelor zile ale lunii decembrie din 1989. Maria B. si cei doi copii ai sai a prins revolutia în aceasta casa din apropierea unitatii militare. Marturiseste ca nu stia, la fel ce majoritatea populatiei, ce se petrecea exact în oras în acea perioada; era un haos total: tinerii teribilisti aclamau pe strazi de dimineata pâna seara si nimeni nu dadea e explicatie clara la ceea ce se întâmpla.

Omul cu Tipografia în Spate 2


Toader a facut facultatea de inginerie, specializarea mecanica fina în Iasi A lucrat în Bârlad la fabrica unui italian, Fepa: „Toata lumea ma iubea, eram priceput si retras, dar într-o zi seful a primit ordin de la Elena Ceausescu sa ma dea afara. Si m-a dat”. Pâna la revolutie, toate usile i s-au închis: „Pentru ca m-am razvratit sistemului, pentru ca niciodata nu ziceam tovaras si numai domn, Elena Ceausescu a vrut sa faca din mine un borfas, ca sa nu am puterea sa ma razbun vreodata pe ea”. Vânzatorul ambulant al Sibiului are ochelari pe care îi poarta legati la camasa, un ceas de copil cât o ceapa, pe care îl tine prins într-o gaica a blugilor. O camasuta gri-transparenta (de câti ani este purtata) si o geaca de fâs verde si ponosita îl apara de frigul noptilor pe care le petrece sub cerul liber. Nici la adapostul de noapte nu mai merge, caci a fost deja de prea multe ori. Doarme mai nou pe treptele unei case de politist pentru ca: „acolo ma simt în siguranta, acolo nimeni nu ma ia la bataie”. De profesie inginer, de meserie vânzator ambulant oportunitatile de angajare s-au redus pe rând, iar Toader, a a luat-o pentru a nu stiu câta oara in viata sa de la inceput, de la capat...

Iar pentru ca într-un an fusese la practica la „Independenta” în timpul facultatii si i-a placut Sibiul, dupa revolutie a venit aici, unde spera ca nu va gasi asa „oameni încuiati la minte ca cei din Moldova. Am venit mai mult pentru sasi, ca îi simteam altfel”. A avut interviu la „Compa”, dar la al doilea interviu nu l-au mai chemat. Asa a ajuns un inginer sa vânda ziare. Vrea o locuinta sociala. De 20 de ani, s-a obisnuit cu meseria pe care o face. Nu îi este rusine cu ea, dar e dezamagit ca oamenii îl privesc cu ochi milosi, ca pe un cersetor. De „gura satului”, îsi tot cauta de lucru si în alte domenii. Dar de când cu aceasta „criza economica”... nimeni nu îl baga în seama pe omul care are doar o camasa. Ziarele pe care le cara Toader cu el sunt citite si de el cu mare atentie. Politica face parte din viata lui, cum sotiile fac parte din viata unor oameni obisnuiti. El s-a însurat cu doctrinele si se zbate sa le înteleaga si sa le tolereze. Nu are nevoie de mai mult. Poate doar de o locuinta stabila: „Iohannis ma cunoaste. Ne întâlnim des în Piata Mare. Mi-a tot promis o locuinta sociala si tot astept ziua aceea” zice vânzatorul ambulant cu foarte mult optimism asteptând acea zi fericita. Pâna atunci, va ramâne „omul cu tipografia în spate”, asa cum îl cunoaste lumea în Sibiu.